E seara si nu e cam nimeni pe-aici. Vad doar doi tipi in fata mea, merg amandoi grabiti, unul in fata celuilalt. Imi pare ca unul nu tine pasul cu celalalt, dar ca sunt impreuna, doi baietasi de cartier in deplasare. Ma cam grabesc si il depasesc pe cel mai din urma. Distanta intre ei se mareste contrar asteptarilor si raman la mijloc. Cel din fata mea bolboroseste ceva. In prima faza cred ca vorbeste singur, nu stiu ce anume din tinuta lui ma incurajeaza sa presupun asta.
-"Ce sa fac?"
Aham.. vad un fir.. vorbeste la telefon deci, hands-free.
"-Tocmai am ajuns in Iasi, vin de la gara."
"-I-auzi-l ma, vorbeste singur!" Asta a spus tipul din spate. Mi-e mai clar acum, in spate e un tanar dintre cei care umbla cu punga de aurolac dupa ei iar tipul din fata nu e tocmai baietas.
"-Incerc sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi singur." Are o voce intre deprimat si "Hei rup! Tine-ti capul sus!". "O sa fie foarte greu. Noroc de gala din martie ca ma tine ocupat, altfel as lua-o probabil razna."
Hopa... ma simt prea aruncata in marele of al unui om pe care nu-l cunosc defel. E ciudat sa afli ceva atat de important pentru un om asa, din prima. Ma simt ca o intrusa in sufletul lui.
"-Domnisoara, cat e ceasul?" striga tipul din spate. Nu stiu daca sa-i raspund sau daca sa-l evit. Ihm, hai sa merg mai departe.
"-Domnisoara!"
No bine, sa-ti raspund.. ma ajunge din urma si-mi povesteste ca trebuie sa ajunga la Bucuresti si n-are cu ce. Nu e din Iasi. Nu reusesc sa aflu ce cauta aici. Ii urez o seara buna sau asa ceva si trec mai departe. Ajung in dreptul celuilalt suferind. Unul sufera ca nu poate calatori si celalalt pare ca are nevoie sa tot umble numai pe ganduri sa nu stea. Intoarce capul spre mine intrerupandu-si conversatia telefonica:
-"Esti OK?"
"-Da, multumesc." Si trec mai departe. Om de treaba.
